Îmi sună telefonul. Așa devreme? Îmi întind mâna după telefon, îmi deschid ochii să văd cine sună. E Raul. Mama naibii! Nu prea am ce să fac, trebuie să răspund că altfel îmi face scandal.
-Alo?
-Unde ești?!
Oppa! E nervos.
-În pat.
-Cu cine?
-Singură.
-Atunci să întreb altfel: în patul cui? Că acasă nu ești!
-Raul, sunt la cabană.
-Cu cine?!
-Cu prietenii mei.. Îl aud cum respiră nervos.
-Bine - spune într-un final - Ne vedem după ce vii.
Am închis telefonul. E destul de nervos. Sper să nu afle nimic de această exursie și de întâmplările sale.
-Pot să intru? Și-a băgat capul pe ușă Bianca.
-Poți să intri.
Bianca era ca o soră pentru mine. Îmi e prietenă din copilărie, cam de la 7-8 ani. Am fost la același liceu și după am ales și facultățile la fel. A închis ușa în urma ei și s-a pus pe marginea patului.
-Cum ai dormit? M-a întrebat.
-Destul de bine, tu?
-Bine.. Se auzea o undă de supărare în glasul ei.
-S-a întâmplat ceva? M-a pus în genunchi și m-am apropiat de ea. Se vedea că ceva o supără rău de tot.
-Nimic... Mi-a spus privind în gol.
M-am uitat la ea preț de o clipă. Cum poate să-mi spună că nu s-a întâmplat nimic, când o cunosc de atâția ani și simt deja când ceva nu e înregulă.
-Hai spune-mi care e problema! Și nu mă minți! M-am pus lângă ea și o priveam.
-Multe. Brusc s-a ridicat din pat și a mers la geam. Multe s-au întâmplat. Am simțit în vocea ei că încearcă să se abțină de la plâns. Simțeam că e ceva grav. Ea nu plânge din orice.
-Bianca..
-Nici măcar nu știu cum să-ți spun... Mi-a răspuns.
-Te rog să-mi spui, nu mă mai ține așa!
-Alex azi noapte a avut un accident.
Am sărit din pat ca arsă. Și somnul care îmi mai era a zburat.
-Unde e acum?! Am întrebat-o aproape urlând de durere.
-În spitalul din București. Am dat jos pătura de pe mine, nepăsând că am rămas goală în fața ei. Am fugit în baie, m-am spălat pe dinți și pe față și m-am îmbrăcat.
-Unde te duci? M-a întrebat urmărindu-mă în cameră.
-La București. I-am răspuns căutându-mi cheile.
-Nu poți să mergi! Mi-a răspuns cu tonul ridicat.
-Ba da! Mă duc și nimeni și nimic nu mă va opri! Nu pot să stau aici când cealaltă parte a mea e în spital în cine știe ce stare! Mi-am apucat cheile și am mers spre ușă unde m-am întors către ea cu lacrimi în ochi. Înțelege-mă că nu pot. Și am ieșit.
Am coborât în grabă scările și în living băieții erau îngrămădiți vorbind în șoapte, ceea ce mi-a dat de înțeles că e vorba despre mine și Alex. Dar nu m-a interesat chiar deloc. Am urcat în mașină și am ieșit pe poartă ca fulgerul.
"Doamne-Doamne mă auzi? Dacă da, te rog doar să ai grijă de el. El e sânge din sângele meu, e cealaltă parte a mea. Nu aș suporta să îl văd în stare gravă!" îl rugam pe Dumnezeu în drumul meu către spital.
Ajunsă acolo am văzut mașinile celor din familie în parcare și pe unchiul Robert pe o bancă de la intrare. Mă grăbesc către el și îl aud plângând și înjurând.
-Dracu să ia viața asta de rahat!
-Unde e Alex? L-am întrebat cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji, înțelegând că e gravă situația lui.
-La etajul 3 în partea 4.. Mi-a răspuns privind în gol.
Am urcat repede treptele și la intrarea în secție o asistentă mi-a tăiat calea.
-Nu aveți voie să intrați în această secție.
-Nu te-am întrebat! I-am răspuns cu scârbă și am împins-o din calea mea, iar ea a căzut pe una dintre canapele.
-O să chem paza să vă dea afară din spital! Mi-a răspuns nervoasă.
La auzirea vorbelor m-am oprit din drum și am închis ochii. Victoria calmează-te! Mi-am spus în gând în timp ce respiram ca un taur.
-Vă e frică de pază de nu mergeți mai departe?! M-a întrebat cu sictireala în vocea ei.
Atât! Ajunge! M-am întors și ca un fulger am luat-o de gât și am trântit-o de perete.
-Nu există un om, care să-mi spună ce să fac, asta însemnând că nu îmi spui nici tu! M-ai înțeles?! Am urlat la ea și o priveam cu dispreț. Am fost clară??!! Am întrebat-o cu tonul și mai ridicat.
-Da... spunea în șoaptă.
-Pișa-m-aș în gura ta de handicapată! Și i-am dat drumul, după care am mers spre partea 4.
Mama stătea cu bunica pe scaune, tata se plimba în jos și în sus iar bunicul vorbea cu mătușa.
-Unde e?! I-am întrebat plângând.
-E în operație. Doctorii încearcă să-l țină în viață.
Am încremenit la spusele tatei. Era un șoc pentru mine să aud că Alex, Alexander al meu e în stare gravă.
După mai bine de 8 ore, doctorul a ieșit din sală. Am sărit din scaun și m-am repezit la el.
-În ce stare e? L-am întrebat cu speranța că trăiește.
-Îmi pare chiar rău, dar nu am putut face mai mult. A intrat în comă de gradul 3.
-Dar își poate reveni? L-am auzit pe Cosmin din spate.
-Se poate că se va trezi, însă sunt puține șanse. Ne-a spus după care a plecat.
Am căzut înapoi în scaun și mă gândeam la tot ce am trăit până acum cu el. Era fratele meu. Țineam mai mult la el decât la părinți. Cosmin s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.
-O să fie bine. Mi-a spus mângâindu-mă pe umăr.
-Tu ce faci aici? L-am întrebat uitându-mă drept în ochii lui.
-Doar nu credeai că o să te las singură în probabil cea mai dificilă zi a vieții tale. Se uită la mine cu ochii lui frumoși și mă strânge tare la pieptul lui.
Mama cu doar 2 scaune mai încolo, încerca să o convingă pe bunica să meargă acasă că e târziu deja, dar bunica nu vroia să plece.
-Hai mamă să te duc acasă, că e deja târziu. Te rog eu frumos să mergem. Ești și tu bătrână și trebuie să te odihnești. Încerca mama să o convingă.
-Dar dacă eu plec, cine va avea grijă de nepotul meu? A spus ea, și fără observare i-a căzut o lacrimă din ochi.
-Rămâne aici Victoria și ne anunță dacă se întâmplă ceva, am dreptate? Se uită către mine, iar eu îmi ridic capul de pe umărul lui Cosmin.
-Vă anunț dacă este vreo schimbare. Du-te bunico te rog acasă. E de ajuns că Alex e în spital, nu mai trebuie să pățești și tu ceva.
Cu greu s-a ridicat și la brațul mamei a părăsit secția. Am rămas doar eu cu Cosmin și holul gol.
-Ai mâncat ceva azi? M-a întrebat Cosmin cu o sprânceană ridicată.
-Nu.. I-am răspuns în șoaptă.
-Merg să cumpăr ceva să mănânci. Mi-a spus și s-a ridicat. Mă uitam după el cum se îndepărtează.
Acum am rămas singură cu gândurile mele. Dumnezeule te rog să-i dai viața înapoi lui Alex. Viața mea fără el nu are niciun sens. El e cel care mă enervează enorm de mult dar e fratele meu, e cel care dă spiritul casei. Cu toți avem mare nevoie de el. Promit că de îl faci bine, o să am mai multă grijă de el... A apărut și Cosmin lângă mine cu un corn cu ciocolată. După ce am mâncat, mi-am pus capul pe umărul lui și am adormit..
-Raul, sunt la cabană.
-Cu cine?!
-Cu prietenii mei.. Îl aud cum respiră nervos.
-Bine - spune într-un final - Ne vedem după ce vii.
Am închis telefonul. E destul de nervos. Sper să nu afle nimic de această exursie și de întâmplările sale.
-Pot să intru? Și-a băgat capul pe ușă Bianca.
-Poți să intri.
Bianca era ca o soră pentru mine. Îmi e prietenă din copilărie, cam de la 7-8 ani. Am fost la același liceu și după am ales și facultățile la fel. A închis ușa în urma ei și s-a pus pe marginea patului.
-Cum ai dormit? M-a întrebat.
-Destul de bine, tu?
-Bine.. Se auzea o undă de supărare în glasul ei.
-S-a întâmplat ceva? M-a pus în genunchi și m-am apropiat de ea. Se vedea că ceva o supără rău de tot.
-Nimic... Mi-a spus privind în gol.
M-am uitat la ea preț de o clipă. Cum poate să-mi spună că nu s-a întâmplat nimic, când o cunosc de atâția ani și simt deja când ceva nu e înregulă.
-Hai spune-mi care e problema! Și nu mă minți! M-am pus lângă ea și o priveam.
-Multe. Brusc s-a ridicat din pat și a mers la geam. Multe s-au întâmplat. Am simțit în vocea ei că încearcă să se abțină de la plâns. Simțeam că e ceva grav. Ea nu plânge din orice.
-Bianca..
-Nici măcar nu știu cum să-ți spun... Mi-a răspuns.
-Te rog să-mi spui, nu mă mai ține așa!
-Alex azi noapte a avut un accident.
Am sărit din pat ca arsă. Și somnul care îmi mai era a zburat.
-Unde e acum?! Am întrebat-o aproape urlând de durere.
-În spitalul din București. Am dat jos pătura de pe mine, nepăsând că am rămas goală în fața ei. Am fugit în baie, m-am spălat pe dinți și pe față și m-am îmbrăcat.
-Unde te duci? M-a întrebat urmărindu-mă în cameră.
-La București. I-am răspuns căutându-mi cheile.
-Nu poți să mergi! Mi-a răspuns cu tonul ridicat.
-Ba da! Mă duc și nimeni și nimic nu mă va opri! Nu pot să stau aici când cealaltă parte a mea e în spital în cine știe ce stare! Mi-am apucat cheile și am mers spre ușă unde m-am întors către ea cu lacrimi în ochi. Înțelege-mă că nu pot. Și am ieșit.
Am coborât în grabă scările și în living băieții erau îngrămădiți vorbind în șoapte, ceea ce mi-a dat de înțeles că e vorba despre mine și Alex. Dar nu m-a interesat chiar deloc. Am urcat în mașină și am ieșit pe poartă ca fulgerul.
"Doamne-Doamne mă auzi? Dacă da, te rog doar să ai grijă de el. El e sânge din sângele meu, e cealaltă parte a mea. Nu aș suporta să îl văd în stare gravă!" îl rugam pe Dumnezeu în drumul meu către spital.
Ajunsă acolo am văzut mașinile celor din familie în parcare și pe unchiul Robert pe o bancă de la intrare. Mă grăbesc către el și îl aud plângând și înjurând.
-Dracu să ia viața asta de rahat!
-Unde e Alex? L-am întrebat cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji, înțelegând că e gravă situația lui.
-La etajul 3 în partea 4.. Mi-a răspuns privind în gol.
Am urcat repede treptele și la intrarea în secție o asistentă mi-a tăiat calea.
-Nu aveți voie să intrați în această secție.
-Nu te-am întrebat! I-am răspuns cu scârbă și am împins-o din calea mea, iar ea a căzut pe una dintre canapele.
-O să chem paza să vă dea afară din spital! Mi-a răspuns nervoasă.
La auzirea vorbelor m-am oprit din drum și am închis ochii. Victoria calmează-te! Mi-am spus în gând în timp ce respiram ca un taur.
-Vă e frică de pază de nu mergeți mai departe?! M-a întrebat cu sictireala în vocea ei.
Atât! Ajunge! M-am întors și ca un fulger am luat-o de gât și am trântit-o de perete.
-Nu există un om, care să-mi spună ce să fac, asta însemnând că nu îmi spui nici tu! M-ai înțeles?! Am urlat la ea și o priveam cu dispreț. Am fost clară??!! Am întrebat-o cu tonul și mai ridicat.
-Da... spunea în șoaptă.
-Pișa-m-aș în gura ta de handicapată! Și i-am dat drumul, după care am mers spre partea 4.
Mama stătea cu bunica pe scaune, tata se plimba în jos și în sus iar bunicul vorbea cu mătușa.
-Unde e?! I-am întrebat plângând.
-E în operație. Doctorii încearcă să-l țină în viață.
Am încremenit la spusele tatei. Era un șoc pentru mine să aud că Alex, Alexander al meu e în stare gravă.
După mai bine de 8 ore, doctorul a ieșit din sală. Am sărit din scaun și m-am repezit la el.
-În ce stare e? L-am întrebat cu speranța că trăiește.
-Îmi pare chiar rău, dar nu am putut face mai mult. A intrat în comă de gradul 3.
-Dar își poate reveni? L-am auzit pe Cosmin din spate.
-Se poate că se va trezi, însă sunt puține șanse. Ne-a spus după care a plecat.
Am căzut înapoi în scaun și mă gândeam la tot ce am trăit până acum cu el. Era fratele meu. Țineam mai mult la el decât la părinți. Cosmin s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.
-O să fie bine. Mi-a spus mângâindu-mă pe umăr.
-Tu ce faci aici? L-am întrebat uitându-mă drept în ochii lui.
-Doar nu credeai că o să te las singură în probabil cea mai dificilă zi a vieții tale. Se uită la mine cu ochii lui frumoși și mă strânge tare la pieptul lui.
Mama cu doar 2 scaune mai încolo, încerca să o convingă pe bunica să meargă acasă că e târziu deja, dar bunica nu vroia să plece.
-Hai mamă să te duc acasă, că e deja târziu. Te rog eu frumos să mergem. Ești și tu bătrână și trebuie să te odihnești. Încerca mama să o convingă.
-Dar dacă eu plec, cine va avea grijă de nepotul meu? A spus ea, și fără observare i-a căzut o lacrimă din ochi.
-Rămâne aici Victoria și ne anunță dacă se întâmplă ceva, am dreptate? Se uită către mine, iar eu îmi ridic capul de pe umărul lui Cosmin.
-Vă anunț dacă este vreo schimbare. Du-te bunico te rog acasă. E de ajuns că Alex e în spital, nu mai trebuie să pățești și tu ceva.
Cu greu s-a ridicat și la brațul mamei a părăsit secția. Am rămas doar eu cu Cosmin și holul gol.
-Ai mâncat ceva azi? M-a întrebat Cosmin cu o sprânceană ridicată.
-Nu.. I-am răspuns în șoaptă.
-Merg să cumpăr ceva să mănânci. Mi-a spus și s-a ridicat. Mă uitam după el cum se îndepărtează.
Acum am rămas singură cu gândurile mele. Dumnezeule te rog să-i dai viața înapoi lui Alex. Viața mea fără el nu are niciun sens. El e cel care mă enervează enorm de mult dar e fratele meu, e cel care dă spiritul casei. Cu toți avem mare nevoie de el. Promit că de îl faci bine, o să am mai multă grijă de el... A apărut și Cosmin lângă mine cu un corn cu ciocolată. După ce am mâncat, mi-am pus capul pe umărul lui și am adormit..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu