Mă ridic din pat și merg la geam. E atât de frumos afară. Fac încă doi pași și ajung lângă ușa de la balcon. O deschid și ies. E așa de frig afară dar nu mă interesează. Văd fundul orașului, și asta e tot ce contează. Văd tot ce e departe și tot ce e aproape. Îmi pun mâna pe bară și mă uit în jos. Văd curtea, masa cu banca și poarta, care e întredeschisă, ca deobicei. Mă uit mai departe. Văd beculețe mici, case cu luminiile aprinse și mai văd un cățel, un om, trecând prin fața casei. Mai departe văd întunericul, cerul, luna și îmi dau seama că o să fie încă o noapte grea.
Am timp să mă gândesc. E liniște. Îmi aud respirația și simt cum tremur. E prea frig. E prea frig, dar el nu e aici. Nici nu ar fi vrut să fie aici. Aici, unde totul este atât de trist, tensiunea se simte în casă de dimineață până seara..aici nu e locul în care trebuie să fie el..aici e locul unde trebuie să fiu. Unde am fost mereu. Aici eram cu gândul și atunci când nu eram. Aici sunt. Aici o să fiu.
Îmi scot telefonul din buzunarul halatului. E 22:02. Încă nu e târziu, dar eu sunt deja obosită. Toată ziua am fost obosită. Am fost obosită, pentru că am obosit să mă tot lupt cu gândurile mele. Mă așez și îmi pun picioarele afară sub bară și încep să mă joc cu ei. Îmi reamintesc de acea vreme în care stăteam aici, iar cei de jos se certau, iar eu râdeam de ei. Ce amintire! Îmi apare în față momentul în care la 3 noaptea mă grăbeam să ajung în casă, pentru că îmi era frică de omul care venea după mine. Îmi amintesc că aici am mai fost, și am jurat că nu o să mai trec pe aici, dar uite-mă! Sunt tot aici! Dar acum totul e schimbat. Atunci așteptam un om care a venit, și acum aștept un om care nu o să vină. E totul degeaba. Însă ceva m-a învățat cel pe care-l așteptam pe atunci: dacă iubesc, lupt, dacă nu iubesc, plec. Eu acum ce fac? Iubesc. Și urăsc. Iubesc omul nepotrivit, care e totuși atât de potrivit. Iubesc casa asta, care îmi oferă atâta siguranță. Iubesc faptul că sunt eu. Iubesc faptul, că pot să mai fac ceva, dar..urăsc. Urăsc lumea asta atât de haotică. Urăsc că l-am pierdut pe el, și doar acum realizez că puteam să fim împreună și acum. Și în viitor. Până la urmă, așa era planul, să fim și în viitor. Pentru că ne potriveam atât de imperfect de perfect. Urăsc faptul că a trebuit să mă arunc într-o altă poveste, când ar fi trebuit să aștept ca totul între noi să fie ok. Urăsc faptul că cel ce ar trebui să vadă ce are, nu vede, iar ceilalți da. Urăsc viața asta care mă lovește mereu când sunt fericită. Urăsc faptul că mai întâi trebuie să o iau razna de tot, ca să mă pot ridica și mai puternică. Urăsc..dar iubesc... Îl iubesc. Știu că îl iubesc, pentru că simt asta. Simt mai puternic decât data trecută. Iubesc mai puternic. Și pentru asta..o să lupt.
Mă ridic, intru în casă, traversez camera imensă, deschid ușa și ies. Cobor și trec prin fața garajului, ocolesc casa și ajung la locul în care ținem lemnele. Umplu coșul și pe aceași rută pe care am venit, merg înapoi. Închid ușa și pun lemne pe foc. Mă așez pe canapea și ridic MacBook-ul care mi-a fost lăsat, ca să nu mă plictisesc. Îmi amintește de el. De momentele cu el. Momente care ar fi trebuit să existe și acum. Dar acum trebuie să existe alte momente. Au mai rămas 22 ore până atunci.. 22 ore, care vor trece repede.. după 22 ore, se va lua decizia. Încă 22 ore, care vor schimba totul...22 ore..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu