Ningea.
Ningea fără încetare de câteva zile și la știri arăta că va ninge fără oprire până la mijlocul lui ianuarie. O să fie o iarnă frumoasă. Un Crăciun alb. Un revelion în care, probabil, nu vom putea ieși la artificii din cauza zăpezii.
Mai erau câteva zile până la vacanța de iarnă și de câteva zile cineva stătea la ieșirea din curte și împărțea bomboane copiilor.
Era o femeie trecută la bătrânețe de mult timp.
Locuia într-o casă veche cu etaj la marginea orașului.
Soțul ei a murit de mult, iar copii ei sunt plecați departe și nu se întorc deloc în țară. Toată ziua este singură, nimeni nu vorbește cu ea.
Oare de ce?
Probabil pentru că toată viața ei a dedicat-o copiilor și nu și-a făcut prieteni...sau poate că lumea o evită pentru că arată ciudat. Are o geacă neagră care este ruptă în unele părți, blugi negrii murdari la genunchi, o pereche de botine pline de vopsea și o căciulă roșie.
Ridurile îi domină fața și uneori poți vedea o lacrimă alunecând pe obrajii ei roșii ciupiți de frig.
Uneori când o vedeam, mi se rupea sulfetul pentru că mii de gânduri îmi săreau în minte și mă întristam pentru că viața e nedreaptă. Unii au totul, iar alții n-au nici ce să mănânce.
Stăteam într-o seară singură pe podul de la ieșirea din oraș și priveam cum fulgii de nea acoperă tot. eram doar eu cu gândurile mele și zăpada care ascundea din ce în ce mai tare orașul. Priveam cum era orașul împodobit când dintr-o dată o voce necunoscută mă întrebat dacă poate să se așeze lângă mine. Mi-am învârtit capul și sângele mi-a înghețat.
Era ea.
I-am spus "da" fără să stau pe gânduri. După o lungă pauză de tăcere mi-am făcut putere să o întreb, de ce împarte bomboane copiilor la ieșirea din curte?
-Știi, cândva lucram în învățământ. Eram o profesoară de matematică și îmi iubeam elevii. Iubeam școala. Aveam o familie frumoasă, un soț iubitor și copii care se luptau să ajungă sus. Mi-am dedicat viața școlii. Am dat tot ce aveam mai bun ca să-mi văd elevii cu note bune și diferite diplome.
Vorbea cu atât de multă iubire despre scoală și meseria ei, apoi dintr-o dată s-a întristat...
-Soțul meu a murit în urmă cu 32 de ani, iar eu pe vremea respectivă mai aveam doar 5 ani de stat în învățământ. Copii mei au plecat după înmortântarea soțului meu și de atunci nu i-am mai văzut. Primesc din când în când scrisori de la ei, dar niciodată vestea că se vor întoarce acasă. Simțeam că viața mea era pe sfârșite, era tristă tot timpul pentru că aveam doar 3 lucruri importante în viață. Două lucruri au plecat deja, iar ultima era școala. Am decis să împart bomboane copiilor, îi priveam ca pe copiii mei. Nu aveam mulți bani, dar niciodată nu am decis să păstrez banii pentru mine și să nu cumpăr bomboane. Elevii mei primeau dulciuri la fiecare sfârșit de oră până am plecat din învățământ.
Am început să plâng la auzul poveștii ei de viață.
-Am început să împart bomboane din nou, pentru că vine Crăciunul. Nu pot avea familia în jurul meu, nu pot face cadouri pentru că nu am cui. Școala este tot ce mi-a rămas. Chiar dacă nu cunosc elevii din această generație, împărțitul bomboanelor mă face să simt că totuși am pe cineva și nu sunt singură de Crăciun.
Era o femeie cu un suflet mare. Împărțirea bomboanelor o făcea fericită, o făcea să se simtă bine. Era un lucru ce ea nu știa. Toți copiii din școală o iubeau. O apreciau pentru gestul pe care le făcea cu toate că nu cunoștea pe nimeni. Discuția noastră s-a încheiat iar eu am plecat. Tot drumul către casă am plâns. Trebuie să fac ceva pentru ea, nu puteam să las o ființă atât de bună să rămână singură de sărbători.
A doua zi la școală am povestit experiența din seara trecută și am decis să vorbesc cu clasa mea să o vizităm de Crăciun. Mai erau două zile de școală și m-a impresionat să văd că toți si-au dat silința ca să o ajutăm. Băieții au adus lemne pentru foc, iar fetele au gătit.
În Ajun am pornit cu toți la drum.
Ajunși la ușa ei, am început să cântăm. Am văzut o uimire pe fața ei când a văzut un grup atât de mare de copii în curtea ei. Eram 16 elevi. Ne-a poftit înauntru.
-Sper că aveți destul loc în casă, pentru că pe timpul sărbătoriilor o să rămânem aici cu dvs, i-am spus și am văzut cum ochii ei s-au umezit.
La vederea bagajelor noastre pline de lemne și mâncare a început să plângă. Atunci a simțit că este iubită și mereu va fii!
Textul de mai sus este o poveste, insă are un mesaj puternic.
Crăciunul este cea mai importantă sărbătoare din an în care trebuie să fim lângă cei apropiați, Toți cei care suntem plecați din țară sau suntem la facultate/școală în alte orașe, haideți să ne întoarcem lângă cei dragi și să îi apreciem până există în viața noastră. Să le facem cadouri și să le arătăm că îi iubim.
