Capitolul 5 (partea 1)

Îmi sună telefonul. Așa devreme? Îmi întind mâna după telefon, îmi deschid ochii să văd cine sună. E Raul. Mama naibii! Nu prea am ce să fac, trebuie să răspund că altfel îmi face scandal.

-Alo?

-Unde ești?! 

Oppa! E nervos.

-În pat.

-Cu cine? 

-Singură.

-Atunci să întreb altfel: în patul cui? Că acasă nu ești!
-Raul, sunt la cabană. 
-Cu cine?!
-Cu prietenii mei.. Îl aud cum respiră nervos. 
-Bine - spune într-un final - Ne vedem după ce vii.
Am închis telefonul. E destul de nervos. Sper să nu afle nimic de această exursie și de întâmplările sale.
-Pot să intru? Și-a băgat capul pe ușă Bianca.
-Poți să intri. 
Bianca era ca o soră pentru mine. Îmi e prietenă din copilărie, cam de la 7-8 ani. Am fost la același liceu și după am ales și facultățile la fel. A închis ușa în urma ei și s-a pus pe marginea patului.
-Cum ai dormit? M-a întrebat.
-Destul de bine, tu?
-Bine.. Se auzea o undă de supărare în glasul ei.
-S-a întâmplat ceva? M-a pus în genunchi și m-am apropiat de ea. Se vedea că ceva o supără rău de tot.
-Nimic... Mi-a spus privind în gol.
M-am uitat la ea preț de o clipă. Cum poate să-mi spună că nu s-a întâmplat nimic, când o cunosc de atâția ani și simt deja când ceva nu e înregulă.
-Hai spune-mi care e problema! Și nu mă minți! M-am pus lângă ea și o priveam.
-Multe. Brusc s-a ridicat din pat și a mers la geam. Multe s-au întâmplat. Am simțit în vocea ei că încearcă să se abțină de la plâns. Simțeam că e ceva grav. Ea nu plânge din orice.
-Bianca..
-Nici măcar nu știu cum să-ți spun... Mi-a răspuns.
-Te rog să-mi spui, nu mă mai ține așa!
-Alex azi noapte a avut un accident.
Am sărit din pat ca arsă. Și somnul care îmi mai era a zburat.
-Unde e acum?! Am întrebat-o aproape urlând de durere.
-În spitalul din București. Am dat jos pătura de pe mine, nepăsând că am rămas goală în fața ei. Am fugit în baie, m-am spălat pe dinți și pe față și m-am îmbrăcat. 
-Unde te duci? M-a întrebat urmărindu-mă în cameră.
-La București. I-am răspuns căutându-mi cheile.
-Nu poți să mergi! Mi-a răspuns cu tonul ridicat.
-Ba da! Mă duc și nimeni și nimic nu mă va opri! Nu pot să stau aici când cealaltă parte a mea e în spital în cine știe ce stare! Mi-am apucat cheile și am mers spre ușă unde m-am întors către ea cu lacrimi în ochi. Înțelege-mă că nu pot. Și am ieșit.
 Am coborât în grabă scările și în living băieții erau îngrămădiți vorbind în șoapte, ceea ce mi-a dat de înțeles că e vorba despre mine și Alex. Dar nu m-a interesat chiar deloc. Am urcat în mașină și am ieșit pe poartă ca fulgerul.
"Doamne-Doamne mă auzi? Dacă da, te rog doar să ai grijă de el. El e sânge din sângele meu, e cealaltă parte a mea. Nu aș suporta să îl văd în stare gravă!" îl rugam pe Dumnezeu în drumul meu către spital. 
Ajunsă acolo am văzut mașinile celor din familie în parcare și pe unchiul Robert pe o bancă de la intrare. Mă grăbesc către el și îl aud plângând și înjurând.
-Dracu să ia viața asta de rahat!
-Unde e Alex? L-am întrebat cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji, înțelegând că e gravă situația lui.
-La etajul 3 în partea 4.. Mi-a răspuns privind în gol.
Am urcat repede treptele și la intrarea în secție o asistentă mi-a tăiat calea.
-Nu aveți voie să intrați în această secție.
-Nu te-am întrebat! I-am răspuns cu scârbă și am împins-o din calea mea, iar ea a căzut pe una dintre canapele.
-O să chem paza să vă dea afară din spital! Mi-a răspuns nervoasă.
La auzirea vorbelor m-am oprit din drum și am închis ochii. Victoria calmează-te! Mi-am spus în gând în timp ce respiram ca un taur.
-Vă e frică de pază de nu mergeți mai departe?! M-a întrebat cu sictireala în vocea ei.
Atât! Ajunge! M-am întors și ca un fulger am luat-o de gât și am trântit-o de perete.
-Nu există un om, care să-mi spună ce să fac, asta însemnând că nu îmi spui nici tu! M-ai înțeles?! Am urlat la ea și o priveam cu dispreț.  Am fost clară??!! Am întrebat-o cu tonul și mai ridicat.
-Da... spunea în șoaptă.
-Pișa-m-aș în gura ta de handicapată! Și i-am dat drumul, după care am mers spre partea 4.
Mama stătea cu bunica pe scaune, tata se plimba în jos și în sus iar bunicul vorbea cu mătușa. 
-Unde e?! I-am întrebat plângând.
-E în operație. Doctorii încearcă să-l țină în viață. 
Am încremenit la spusele tatei. Era un șoc pentru mine să aud că Alex, Alexander al meu e în stare gravă.

După mai bine de 8 ore, doctorul a ieșit din sală. Am sărit din scaun și m-am repezit la el.
-În ce stare e? L-am întrebat cu speranța că trăiește.
-Îmi pare chiar rău, dar nu am putut face mai mult. A intrat în comă de gradul 3. 
-Dar își poate reveni? L-am auzit pe Cosmin din spate.
-Se poate că se va trezi, însă sunt puține șanse. Ne-a spus după care a plecat.
Am căzut înapoi în scaun și mă gândeam la tot ce am trăit până acum cu el. Era fratele meu. Țineam mai mult la el decât la părinți. Cosmin s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.
-O să fie bine. Mi-a spus mângâindu-mă pe umăr.
-Tu ce faci aici? L-am întrebat uitându-mă drept în ochii lui. 
-Doar nu credeai că o să te las singură în probabil cea mai dificilă zi a vieții tale. Se uită la mine cu ochii lui frumoși și mă strânge tare la pieptul lui.
Mama cu doar 2 scaune mai încolo, încerca să o convingă pe bunica să meargă acasă că e târziu deja, dar bunica nu vroia să plece.
-Hai mamă să te duc acasă, că e deja târziu. Te rog eu frumos să mergem. Ești și tu bătrână și trebuie să te odihnești. Încerca mama să o convingă.
-Dar dacă eu plec, cine va avea grijă de nepotul meu? A spus ea, și fără observare i-a căzut o lacrimă din ochi.
-Rămâne aici Victoria și ne anunță dacă se întâmplă ceva, am dreptate? Se uită către mine, iar eu îmi ridic capul de pe umărul lui Cosmin.
-Vă anunț dacă este vreo schimbare. Du-te bunico te rog acasă. E de ajuns că Alex e în spital, nu mai trebuie să pățești și tu ceva.
Cu greu s-a ridicat și la brațul mamei a părăsit secția. Am rămas doar eu cu Cosmin și holul gol.
-Ai mâncat ceva azi? M-a întrebat Cosmin cu o sprânceană ridicată.
-Nu.. I-am răspuns în șoaptă.
-Merg să cumpăr ceva să mănânci. Mi-a spus și s-a ridicat. Mă uitam după el cum se îndepărtează.
Acum am rămas singură cu gândurile mele. Dumnezeule te rog să-i dai viața înapoi lui Alex. Viața mea fără el nu are niciun sens. El e cel care mă enervează enorm de mult dar e fratele meu, e cel care dă spiritul casei. Cu toți avem mare nevoie de el. Promit că de îl faci bine, o să am mai multă grijă de el... A apărut și Cosmin lângă mine cu un corn cu ciocolată. După ce am mâncat, mi-am pus capul pe umărul lui și am adormit..

Când nu-ţi mai pasă unde e, cu cine e şi ce face, poţi să ştii că a venit sfârşitul!

În unele momente tot ce îţi doreşti este o îmbrăţişare de la el, dar nu ai parte de asta. Sunt momente în care ai nevoie de un cuvânt de la el ca să te pui din nou pe picioare, dar nu auzi nimic, e doar liniştea. Fiecare femeie are nevoie de un bărbat al ei. Are nevoie de o persoană lângă care se simte protejată, ajutată şi mai mult de atât, iubită. Cred că femeile sunt cele mai bune fiinţe de pe acest pământ, chiar dacă sunt păreri contra. Fiecare femeie are răbdarea de a aştepta ore întregi seara pe canapea aşteptându-şi bărbatul, şi de al ierta indiferent de greşelea efectuată. Când tu ca femeie te hotărăşti, să mergi la culcare, să nu-l mai aştepţi înseamnă că lucrurile între voi s-au schimbat. Nu te învinovăţii pentru asta, el e vinovat. Tu ştii clar că îl iubeşti enorm de mult şi că nu ai fi capabilă să renunţi, însă ştii şi că indiferenţa lui nu-ţi lasă de înţeles.  

Dacă nu te interesează la care bar a ieşit seara cu prietenii lui la o bere, e deja primul semn că se apropie sfârşitul relaţiei voastre. Tu ca femeie când ştii că el nu e acasă şi nu te interesează unde e, cu cine e şi ce face, îţi dai seama că ceva se întâmplă. Dacă ai ajuns în momentul în care el îţi spune "Iubito, ies la o bere" iar tu îi răspunzi cu "Du-te" şi nu simţi nimic în tine, nu simţi că ar trebui să-l întrebi unde merge şi cu cine, e mai bine să renunţi. La fel ca şi pentru noi, şi bărbaţiilor indiferenţa doare cel mai mult. Dacă tu simţi că din partea ta el poate să facă ce vrea, înseamnă că ai obosit să accepţi lucrurile aşa cum el vrea. Şi da! Oboseşti să accepţi că el vrea să mergă afară la 11 noaptea, dar tu dacă la 10 încă nu eşti în casă înseamnă că îl înşeli. Oboseşti ca el să-ţi pună întrebări ca la interogatoriu când cobori până la scară, dar tu când îl întrebi ceva, să nu primeşti răspuns. Şi tu eşti om ca şi bărbaţii. Şi tu oboseşti, nu rezişti până la sfârşitul lumii.

Când nu mai e nimic ceea ce ţi-ai dorit, pleacă! Pleacă pentru că şi tu poţi să pleci. Nu eşti nevoită să stai şi să priveşti cum totul se transformă într-un coşmar. Nu eşti nevoită să priveşti un om care nici măcar nu te mai determină să-ţi ridici degetul. Pleacă, pentru că o viaţă ai, şi eşti femeie, meriţi să fii fericită, ce naiba!

Orice ai face, reţine un lucru: când nu-ţi mai pasă unde e, cu cine e şi ce face, poţi să ştii că a venit sfârşitul!

Nu mă voi mulţumii cu o iubire-aventură!

Am auzit atât de multe fete spunând "Ne vedem când vrea el." sau "Ne vedem o dată la 2-3 săptămâni." şi concluzia era că lor le plăcea relaţia asta.

Poate ele sunt atât de naive încât pot accepta o relaţia iubire-aventură, dar nu şi eu.

Eu ca femeie, am nevoie să simt că bărbatul e doar al meu. Nu am nevoie de un fugar. Fugari găsesc şi la o firmă de curier, azi sunt aici, mâine în altă parte. Vreau un bărbat care să fie bărbat pe picioarele lui, să nu fugă când dăm de probleme. De ce să stau cu un bărbat care crede că o să am nevoie de el în casă când dau de probleme? Nu dragul meu, nu am nevoie de tine. Ştiu şi eu să schimb becul în baie sau să fac foc în centrală. De asemenea pot să şi repar microunda când se strică şi ştiu să repar ţeavă de la chiuvetă. Am nevoie de tine ca bărbat, să ştiu că e cineva acasă care mă aşteaptă după o zi grea. Dacă îţi faci griji că trebuie să-mi găteşti, greşeşti! Oricât de obosită aş fi tot m-aş pune să gătesc ceva pentru mine şi omul meu!

 De ce să stau cu cineva cu care mă văd doar când poate el, când pot să stau cu cineva cu care să mă văd în fiecare zi, şi pot să stau cu el cât vrea inima mea? Nu dragule, nu mai ai şanse. Nu o să stau ca cucu-n căsuţă să aştept momentul în care eşti liber şi ne putem vedea, când pot să stau cu cineva pe care-l sun şi în 5 minute e în faţa blocului meu. 

Nu o să stau cu un om care mă pune pe locul doi, pentru că pe locul unu e o altă fată, pe care n-o iubeşte dar tot stă cu ea. Păi scuză-mă acum, dar nu mă simt atât de josnică încât să suport ca TU, BĂRBATULE, să fii conştient că ea nu te merită pentru că e o nebună în adevăratul sens al cuvântului şi tot să stai cu ea. Nu mă simt atât de josnică încât să accept să fiu pusă pe locul doi, când ştiu că merit locul unu, pentru că nu sunt ca ea. Nu mă duc să mă văd şi să mă culc cu altcineva când ştiu că te am pe tine, nu fac asta cum o face ea. 

De ce să stau cu cineva căruia i se rupe că eu stau şi plâng nopţiile pentru că el o apreciează pe ea mai mult, şi stă mai mult cu ea? Păi serios acum, nu am de ce! Tot aşa pot să devin şi eu imună la tine şi la tot ce e în câmpul tău semantic. Crede-mă dragule, o urăsc atât de mult pe ea, încât nici nu-ţi imaginezi. O urăsc atât de mult încât aş fi capabilă să-i spun tot ce nu ştie, doar ca să am motiv să o înjur în aşa fel încât a doua zi să o găseşti moartă în pat. O urăsc atât de mult încât aş fi capabilă să trec cu maşina peste ea. Şi vezi dragule, şi în aceste momente în care scriu aceste rânduri, plâng cum doar eu pot să plâng. Mă urăsc pe mine atât de mult, pentru că îţi accept aşa ceva, încât îmi vine să mă opresc în faţa oglinzii şi să mă scuip în faţă, şi cred că îm momentele următoare asta o să şi fac. 

De ce să stau cu cineva care se preface că nu ştie că mă doare inima şi sufletul pentru tot rahatul ăsta mare care e între noi? Păi evident că nu o să stau.

De ce să mă mulţumesc cu o iubire-aventură când pot să mă mulţumesc cu o iubire care mă face mai fericită ca niciodată? Nu o să mă mulţumesc. Tu vrei ca eu să accept ce îmi dai tu, când merit mai mult?! Nu dragule. Eu ştiu ce am la uşă, ştiu ce fel de persoană sunt, ştiu că aş fi dat totul pentru tine. Ştiu că merit mai mult, şi ştiu că trebuie să caut asta altundeva.

Dacă tu dragul meu, tu ca bărbat nu eşti capabil să îmi oferi iubire pură şi nu poţi să mă respecţi, atunci chiar îmi pare rău, dar eu nu mă voi mulţumii cu o iubire-aventură!

Capitolul 4 (partea 2)

Mă întind pe şezlong şi îmi pun ochelarii de soare. Cu colţul ochiului văd cum Bianca se apropie de mine.

-Ce e cu tine? - mă întreabă.

-Cu mine nimic.

-Nu mă minţi! - mă ameninţă ea - Eşti tare palidă. Plus că îţi tremură mâna.

Mă uit la ea. Se uită cu o sprânceană ridicată. Mă ridic şi îmi ridic ochelarii să o văd mai bine. Mă trag mai aproape de ea.

-Tu ştiai că e aici, aşa? - o întreb în şoaptă.

-Cine să fie aici?

-Cosmin!

-Aaa! De asta eşti aşa de palidă!

-Da! Tu ştiai că e?

-Păi...să spunem.

-Bianca nu mă enerva - îmi ridic vocea - De asta vroiai să vin, că e şi el aici. Ţi-am spus să nu încerci să mă cuplezi cu cineva!

-Bine, dar nu mai fi supărată pe mine..

-Nu sunt. Am avut o privelişte frumoasă în bucătărie!

Se apropie de mine cu un zâmbet ştrengar.

-Ce privelişte? - mă întreabă entuziasmată.

-Era doar într-un prosop şi avea părul ud. Vai ce frumos era! - şi îmi dau ochii peste cap.

-Ooo, numai noroc ai cu mine.

-Sau nu.

Îmi îndrept privirea către scări şi îl văd coborând. Ohh, nu! Chiar vine şi el afară! Ce o să mă fac până deseară aici cu el? Bianca se bagă în faţa mea.

-Alooooooo?! - se învârte să vadă la ce mă uit - E doar Cosmin! Nu trebuie să te uiţi aşa.

-Ai dreptate! E doar un om până la urmă. 

Ne ridicăm să mergem lângă grătar dar eu o iau pe Bianca de braţ. 

-Am emoţii.

-Emoţii? - se uită la mine - Nu vorbi prostii! E doar un prieten, tratează-l ca pe Ovi sau Emi, sau oricare altul.

Bine. Fie cum spune ea. Ajungem la grătar iar el era deja acolo. Avea un trening Adidas alb si o pereche de teneşi Adidas, şi desigur, iPhone alb.

-Voi fetelor cât veţi rămâne? - ne întreabă.

-Până mâine - răspunde Bia.

-Eu voi pleca deseară. - i-am spus.

-De ce să pleci?

-Da, chiar, de ce să pleci? - mă întreabă şi Bianca.

-Tu taci! - mă răstesc la ea - Pentru că mâine trebuie să lucrez.

-Pe ce lucrezi acum? - mă întreabă Cosmin - Lucrez şi eu în firmă, dar încă să vorbesc cu tine nu am apucat.

-Acum lucrez la deschiderea barului în stil vechi, plus că Alex mi-a venit cu câteva idei pentru redeschidere şi acum trebuie să mă ocup şi cu asta. Dar tu?

-Eu deocamdată sunt pe vânzări. - răspunde.

-Ohh. Tu eşti în locul lui David.

-Da. Revenind la subiect. Nu pleca. Rămâi şi tu aici. Mâine mai e timp pentru mers la lucru. Nici eu nu o să merg.

Doar acum observ că am rămas singuri în jurul focului. Ceilalţi s-au dus la masă şi la şopru după lemne.

-Aş rămâne. Dar nu pot. Eu sunt fiica patronului, nu pot lipsi.

-Fie cum vrei tu. - îşi îndreaptă privirea către grătar - Unde e Emi să verifice astea? - se uită în jur - Emiiiiiii?!

Mă uit la el. Tot aşa de frumos e. Oare de câte ori o să-mi mai spun asta?! Sunt culmea.

-M-ai chemat? - îşi face apariţia Emi.

-Da frate. Vezi ce e cu astea. - îi porunceşte, apoi se uită la mine - Hai la masă să bem ceva.

El porneşte primul iar eu îl urmez. Ce mers drept are!

-Vin? - şi ridică o sticlă de vin roşu adus din Italia.

-Da, te rog.

Ia două pahare de pe tavă şi toarnă vin , după care se învârte spre mine şi îmi dă paharul.

-Poftim! - şi se aşează - Pune-te şi tu jos, e obositor să stai în picioare.

Mă pun lângă el. Simt cum inima îmi bate nebuneşte iar. Nu acum, te rog nu acum. De ce am emoţii în preajma lui? Oare mai simt ceva pentru el?

-Şi? Ce ai mai făcut în toţi aceşti ani în care nu ne-am văzut? - mă întreabă.

-Am terminat liceul, după care m-am angajat la tata. După cum vezi, de atunci lucrez pentru el.

-Nu ai făcut facultate?

-Nu am făcut. Dar tu de ce eşti la noi şi nu la tatăl tău?

-Vezi tu, nu mereu merg relaţiile de tată-fiu în afaceri.

-Adică? - mă uit la el.

-Adică ne-am certat mai mereu. Niciodată nu puteam să ajung la un comun acord cu el. Vârsta îşi spune cuvântul. Aveam păreri diferite, planuri diferite. Dar aici la voi e mai bine, nu e tata cu care să mă cert. - îmi zâmbeşte - Înţelegi?

-Da, acum înţeleg.

E deja 6 seara şi întunericul se pregăteşte să ne ia prin surprindere. Şi pe banca asta începe să fie frig deja. 

-La ora asta ar trebui să fie gata mâncarea. - spune el.

-Chiar ar trebui.

Nu a trebuit mult şi deja Emi se şi îndrepta cu o oală către masă. După el venea Alin cu o altă oală.

După cină Ovidiu, Dan şi Alin au strâns masa iar eu m-am pus pe un şezlong şi am privit apa din piscină. Era aşa de frumoasă. Era albastră. Aud paşi din dreapta, şi simt cum cineva se pune lângă mine.

-Bănuiesc că nu mai pleci. - îmi spune Cosmin.

-Cred că nu. - îi răspund.

-Ar fi fost şi păcat să pleci când noi toţi suntem aici.

-Tocmai de asta nu am vrut să plec. Cu siguranţă că mâine tata va face urât, dar nu mă interesează.

-Face urât? - mă întreabă şi râde. 

-Cam foarte urât.

-Cred că e ceva tipic bătrâniilor. Şi tata făcea urât.

-Cât era plecat, era aşa de linişte. Am cam îngheţat aici. Mergem să ne plimbăm puţin? - îl întreb.

-Desigur.

Ne ridicăm şi pornim afară din curte. Seara se lăsase deja. Focşaniul este luminat şi luna străluceşte deasupra lui.

-Alex ce mai face? - se apropie de mine.

-Alex... Păi Alex se distrează tot timpul. Ba e la mare ba la cluj. 

-E cu 3 ani mai mic decât tine, aşa?

-Nu. E doar cu 2.

-Între mine şi sora mea sunt 3 ani.

-Am văzut-o într-o zi. Era la firmă. A venit cu cei de la ASE. E aşa de frumoasă.

Mă opreşte şi se pune în faţa mea. Îmi prinde mâinile după mă trage în braţele lui. Se uită adânc în ochii mei.

-Tu eşti mai frumoasă. - se apropie şi mă sărută - Dacă ai ştii cât de mult te iubesc.

-Nu spune asta. Au trecut mulţi ani, nu ai cum să mă mai iubeşti.

-Ba da. În toţi aceşti ani doar tu erai aici. - îmi pune mâna pe inima lui - Nimeni nu era. Toate au venit şi au plecat, dar tu niciodată nu ai plecat.

-Şi acum te-ai întors ca să mă ai? - îl întreb.

-Da. Şi tot de asta am rugat-o şi pe Bianca să te aducă. - mă sărută lung - Te vreau... te vreau cum niciodată n-am vrut pe nimeni.

-Şi eu te vreau...

Mă ridică şi începe să fugă cu mine spre cabană. Urcă treptele 2 câte 2 şi trânteşte uşa. Ceilalţi erau în living şi se uitau cum el fuge cu mine sus la etaj. Deschide uşa camerei sale şi mă pun jos, după care îl închide. Suntem doar noi doi în cameră acum. Mă ia în braţe şi mă sărută sălbatic. Îmi dă jos tricoul după care se dezbracă el. Mă sărută pe gât şi îmi dă jos pantalonii de trening. Se îndepărtează şi se uită la mine cu un zâmbet malefic. Se apropie mă ia în braţe şi îmi desface sutienul după care mă pune în pat. Se pune uşor pe mine şi începe să mă sărute de sus până jos şi îmi dă jos chiloţii după care revine. Simt cum se adânceşte în mine şi mă sărută pe gât.

-Te iubesc! - îmi şopteşte.

-Ahh, şi eu!

Capitolul 4 (partea 1)

Duminica deobicei e o zi liniştită pentru noi. Îmi deschid ochii şi văd că e o vreme destul de mohorâtă. Mda, îmi lipsea chiar. Dacă e aşa o vreme nu mă duc nicăieri, mai bine stau acasă toată ziua în pijama şi mă uit la filme. Părinţii mei oricum vor fi plecaţi azi la mătuşa, nici nu mă stresez. Cobor uşor scările şi mă uit în jur. Ok, şi Alex e plecat pe undeva. Azi o să fie o zi leneșă pentru mine. Nu o să merg acasă la Raul că el azi e plecat la Craiova. Scot laptele din frigider și îl pun la încălzit. Oare mai avem cereale Nesquik? Deschid dulapul și văd cereale cu căpșuni, cu ciocolată, cu vanilie, miere... iau cerealele cu ciocolată. Îmi scot bolul preferat din dulapul de jos și torn laptele după care pun cereale. Hmm...ce bine miroase, și ce foame îmi e. Iau bolul și caut telecomanda. Alex iar s-a uitat la vreun film. Unde dracu l-a pus? Mă învârt și văd că e pe măsuța de la birou. Puteam să jur că acolo l-a pus! Pornesc televizorul şi e pe ProstTv. Păi..nu mulţumesc. Mai bine pun pe Disney să văd ce e nou. De când stau la Raul nu m-am mai uitat la desene fiindcă nu sunt aproape de micuţi. De când nu am mai văzut Cei 7 pitici, un desen în care ei locuiesc fără Albă-ca-Zăpada. Mă rog e un desen copiat după originalul Albă ca Zăpada şi cei 7 pitici. În timpul în care mâncam şi mă uitam la desene, am auzit câinii lătrând. O fi doar vecina aia grasă de dincolo. Sau poate mă înşel. Dacă ar fi fost doar vecina, nu ar fi bătut la uşă. Şi încă atât de insistent. Bine, bine. Să mă ridic să văd cine e. Traversez livingul spaţios, alb cu canapele roşii şi geamuri mari şi într-un final ajung la uşă. Ohh, ea era. E Bianca. Deschid uşa şi mă uit la ea. E îmbrăcată în trening cu o pereche de adidaşi roz. Nu-i a bine. Îmi zâmbeşte şi aşa tupeistă intră în casă.
-Hai! Du-te îmbracă-te să plecăm! - se pune în fotoliul tatei.
Asta e nebună de-a binelea! Unde vrea să mergem? Şi de ce să mă îmbrac? Aşa de confortabil îmi e aşa. Într-un final închid uşa.
-Ăăă, de ce să mă îmbrac?
-Că mergem la grătar toanto!
-Şi de ce doar acum aflu?
-Pentru că toată noaptea nu mi-ai răspuns la telefon şi nu am avut cum să-ţi spun.
Noaptea mă sună! Fratele meu 2! Mă pun în celălalt fotoliu şi îmi iau cerealele să mănânc mai departe.
-Eu noaptea dorm, în cazul în care nu ai fi ştiut. - mă uit la ea nervoasă. Îmi întoarce privirea, dar îşi ridică sprâncenele. Ce mă enervează când face aşa!
-Serios? Nu ştiam. Eu credeam că tu noaptea dansezi cu indienii.
-Iar tu noaptea îţi fugăreşti câinele în jurul casei.
-Mai nou câinele meu doarme în curte deci nu e în casă. Hai îmbracă-te!
Mă uit la ea. Acum are ochi mari de căţel.
-Ahh bine - mă ridic şi îmi duc bolul în bucătărie - dar dacă încerci să mă combini cu cineva, să ştii că nu-ţi va merge!
-Bine - râde - du-te îmbracă-te.
În timpul în care urc scările, ea se uită fixă la mine. Are ceva în cap nesimţita. Cu 5 paşi în faţă şi un pas la stânga ajung în cameră. Aoleu, nu mi-am făcut nici patul. Mirific! Dar îl las aşa, trebuie să mă îmbrac. Deschid uşa dressingului şi...hmmm... cu ce mă îmbrac? Pentru grătar o să fie potrivit un tricou alb, un hanorac, pantaloni de trening şi o pereche de Air Max. Intru în baie să mă spăl pe faţă şi apoi mă machiez şi ies. Când cobor Bianca e deja la uşa din spate.
-Hai odată!
-Dar ce te mai grăbeşti! - îmi iau iPhone-ul şi cheile şi mă îndrept către ea - ieşi.
Închid uşa în urma noastră şi mă îndrept către garaj. Aleg să mergem cu BMW-ul. Urcăm şi ies pe poarta mare care se închide în urma mea.
-Deci?
-Ce deci? - se uită la mine.
-Destinaţia?
-Aaa, Focşani.
-Focşani? Care avea mintea odihnită ieri? - întreb.
-Ovidiu.
-Minunat!
-Nu vroiam să ajung înapoi la cabană, dar văd că nu am unde să fug.
-Ce e cu tine? - mă întreabă.
-Sunt cam obosită după săptămâna asta.
-Cam prea obosită văd. Şi cum nu erai la Raul aseară?
-Avea Alex idei referitoare la redeschidere şi a trebuit să-l ascult. Dar tu de unde ai ştiut unde sunt?
-Tu ai uitat că ai GPS-ul conectat la mine?
-Ohh, ce blondă sunt - râd.
-Cu siguranţă că eşti!


Cu o oră mai încolo ajungem la cabană. Când cobor din maşină aud băieţii în spate urlând.
-Se pare că au început grătarul fără noi. - spun către Bianca.
-Observ.
Ajungem în spatele cabanei şi focul deja ardea, băieţii erau în tricou. Având în vedere că nu e vara, e destul de cald.
-Salut! - îşi ridică mâna Dan când ne vede.
-Bună şi ţie! -salută Bianca.
-Salut! - spun eu.
-Vai Victoria! Am crezut că nu o să vii! - exclamă Alin.
-Având în vedere că nu am avut de ales, a trebuit să vin.
-Nu te-a lăsat Bia în pace, aşa? - vine cu o oală în mână Ciprian.
-Chiar nu m-a lăsat.
-Fetelor aţi venit? - iese din şopru Emilian.
-Da, am venit - răspunde Bianca.
-Mă coaie? - spune Dan - Arăţi ca un ţigan! - râde.
-Tu mai bine taci, şi te duci să aduci furculiţa aia mare din cabană! - se răsteşte la el Emi.
-Am treabă pe aici - se uită în jur - du-te tu Vic, ştii unde e, nu?
-Da da da.
Mă îndepărtez de ei dar tot aud ce gură mare au. Ce m-aş face fără ei? Urc scările şi pe ultima treaptă dau de  o pisicuţă mică. Vai ce dulce eeeee. Mă pun jos şi încep să o mângâi. După vreo 3 minute mă trezesc că misiunea mea era să aduc furculiţa. Mă ridic şi intru în cabană. Mă îndrept către bucătărie şi trag sertarul.
-Bine ai venit!
O nu! Doamne spune-mi că nu e el. Mă învârt încet. Ba da el e. Stă în uşă, cu un prosop la brâu cu părul ud. Ce om musculos e.
-Bine te-am găsit. - răspund.
-Am crezut că nu o să vii.
-Ba da, am venit. Nu m-a lăsat Bianca în pace.
-Bravo ei. - se îndreaptă către frigider şi scoate suc de portocale - serveşti?
Mă surprinde uitându-mă la el cu ochi mari. Cum pot să fiu aşa de proastă?
-Ăăă, nu. Trebuie să duc afară furculiţa.
-Ok. Ne vedem afară atunci.
-Desigur.
În sfârşit am ieşit din cabană. Cobor scările cu picioarele tremurânde.Nu se poate să fie aici el. Nu acum. Ajung la masa de lângă piscină şi îi dau lui Emi furculiţa.
-Te simţi bine? - mă întreabă - Eşti cam palidă şi îţi tremură mâna?
Şi mâna îmi tremură. Şi inima enorm de mult.
-Sunt bine. - răspund şi mă aşez pe un şezlong.
Doamne cum poate să fie tocmai el aici? De asta vroia Bianca să vin. Acum înţeleg. E aşa de frumos şi de musculos. Are ochii căprui şi buzele aşa de apetisante. Năsucul lui nu s-a schimbat. Tot aşa de drept e precum era în copilărie. Ce nu aş da să pot sta măcar 5 minute în braţele lui, şi poate să adorm aşa. Nu nu nu! Eu îl am pe Raul, nu mă pot gândi la Cosmin!